Am cugetat mult dacă să aștern aceste rânduri. M-am gândit dacă fac rău sau bine. Dacă mai pot face ceva pentru cineva. Dar măcar pentru liniștea (a mea, cel puțin), am înclinat balanța către „a o face”, către „a scrie”.
Decizia de a încheia, într-un fel sau altul, socotelile cu anumite momente ale vieții, ne aparține fiecăruia dintre noi. În schimb decizia de a-ți încheia socotelile cu viața nu ar trebui să îți aparțină. Ar trebui „scoasă în afara legii” de către Divinitate. E drept, e păcat capital, dar, Doamne, de ce l-ai lăsat pe pământ, dacă Îți iubești atât de mult fiii? De ce ai lăsat, Doamne, să trăim drame pe care nu le putem mărturisi celor de lângă noi, în schimb, măcinați de aceste drame, să comitem o altă dramă?
Sunt zile în care cei apropiați celor plecați dintre noi se întreabă DE CE? Pentru că atât mai rămâne, întrebarea. Fără răspuns, din păcate…
Te afectează, poate, la nivel minim emoțional, atunci când afli asemenea vești. Dar când te privesc, cumva, în mod direct, când implicat îți este tată, frate, prieten, atunci durerea este infinit mai mare!
Se caută motive, se caută răspunsuri. Răspunsuri care, din nefericire, nu vor mai veni. Nu le vom mai auzi. Sunt câteva cuvinte pe care ne-am dori cu ardoare să le auzim. Sunt explicații pe care le așteptăm, dar care nu mai vin. Sunt adevăruri neștiute, cunoscute doar de cel care, acum, zace în pământ. Sau sub o lespede de piatră. Sunt cuvinte care nu vor fi rostite niciodată. Dar care ar trebui să ne ajungă la urechi, aduse de o pală de vânt. Sunt cuvintele pe care le așteptăm, sunt frazele pe care nu le vom auzi, sunt explicațiile ce nu ne vor fi, vreodată, oferite. Poate doar într-un vis, sau prin vreun semn.
Până atunci, rămâne drama, rămân dramele, rămâne durerea și, mai presus de orice, rămâne întrebarea dură, cruntă, seacă și fără răspuns: DE CE?
